Azi, ca in orice alta zi, stateam si ascultam plansetul peretilor. Inaintea mea trebuie sa fi stat o familie ce avea o relatie alcatuita doar din conflicte caci, se pare ca peretii au absorbit toata energia negativa pe care o elibereaza in fiecare zi plangand. Si, ascultand, am inceput sa aud batai de inima din zid. Curioasa, am inceput sa cojesc peretele cu unghia. Iar in perete am observat trupul unei fetite. Dorind sa vad daca nu cumva e un vis, am atins-o, iar ea s-a miscat si a iesit din mormant. Avea ochii si gura cusute, iar in fiecare deget avea cate un ac. Unul mai mare, altul mai mic, unul mai gros, altul mai subtire. Si-a scos din carne unul. Apoi a inceput sa-si rupa fire de par si sa le impleteasca. In tot acest timp eu am stat paralizata in fata ei, hipnotizata de o muzica sinistra, o melodie ce ii avea originea in trupul ei, o simfonie alcatuita din tipetele celor aflati in infern si din bocetele celor vii care ii jelesc. Dupa ce a terminat operatia, s-a indreptat spre mine si, minutios, mi-a cusut buzele, pleopele si degetele, dupa care a adaugat ca abia acum sa indraznesc sa descopar adevarul. Si, astfel, cu cat incercam sa deschid mai mult ochii, cu atat intunericul sporea; cu cat inchideam mai mult pleopele, cu atat lumina devenea mai puternica. Cu cat incercam sa vorbesc, cu atat linistea crestea; cu cat taceam mai mult, cu atat spuneam mai multe. Astfel am patruns din ce in ce mai mult in tainele vietii, insa durerea se accentueaza o data cu trecerea timpului. Dar eu nu o invinovatesc pe acea fetita, caci si ea a fost la randul ei cusuta si chinuita fara sa aiba vreo vina. Poate ca eu imi merit soarta, dar ea sigur nu trebuia sa cunoasca aceasta durere.
